I will show you how to love

Kindle your natural light
Light your innate fire
Fire your soul
I flew too close to it
Your soul
And now I am here
Craving
Continue reading “I will show you how to love”

Advertisements

Nașterea iubirii

Iubirea o naști singur. O naști uneori dintr-o metaforă. Iubirea e ceva ce lași să se întâmple. Iubirea nu e ceva ce faci… E ceva ce ești. Iubirea e o alegere. Și când descoperi că forma sufletului tău se potrivește cu forma sufletului altcuiva, și tot ce îți dorești e să descoperi profunzimea acestui secret… Atunci se naște iubirea. Ea e mult mai simplă decât oamenii vor să creadă. Continue reading “Nașterea iubirii”

Lumină. Liniște. Esența vieții.

”Lumina era făcătoare de bine, scăldarea în soare a minții după o iarnă lungă de întuneric. Era o senzație extraordinară de a fi conștient de lumină și de a o atrage, de a avea puterea de a atrage lumina și puterea de a primi această lumină. În acea lumină am înțeles cât de adevărată e existența, viața. Știam că exist și acest lucru era mai important decât senzația de lumină. Progresam, mersesem mai departe, mă transformasem. Senzația de vânt, senzația de lumină, le depășisem, ajunsesem la senzația propriei existențe – conștiința existenței în sine.

Realitatea era o infinită interacțiune. Nici bine, nici rău, nici frumos, nici hidos. Nici simpatie, nici antipatie. Interacțiune. Atât. Opusurile se completau în mod necesar. Printr-un nou fel de cunoaștere am aflat că totul există. Eram invadat de sensul existenței. Toate celelalte manifestări are eului erau detalii care duceau spre această stare de aflare.
Vertiginos, uriaș era sentimentul că Universul era nemărginit, că permanența și schimbarea erau una, esențiale și necontradictorii. Eram un germene căzut în propriul mediu, bine hrănit, într-un context semnificativ. Simțeam o plăcere acută, o plutire, un echilibru, o cunoaștere de sine. Devenirea și existența se contopeau.”

O după-amiază de vis și un Rant: Despre Inspirație

None

Uneori scrii și simți că sufletul îți scapă printre degete, se așterne anevoie pe hârtie, fără a avea nevoie de îndrumarea sau acordul tău. O altă voce, mai intensă și impunătoare, o altă conștiință, mai înaltă te folosește în post intermediar. Tu nu mai ești acolo, există doar crearea, viața, liniștea, inspirația arzătoare care pune stăpânire pe tine. Și vine atât de greu, se lasă așteptată. Nu se lasă prinsă în lasoul anticipării, când tânjești după ea, nu e impresionată de dorul din tine – asta o lasă rece, rămâne de neatins. În schimb, ea vine atunci când te aștepti mai puțin, și totuși apariția ei e perfect naturală. Întocmai așa cum soarele nu îndrăznește să mângâie răceala pământului oricând poftește, ci numai atunci când condițiile îi sunt favorabile, când norii își despică perdeaua. Când se decid să lase lumina să răzbată, la timpul potrivit, când dorul pământului implorator după căldură e absorbit și uitat, când nevoia se evaporă. Continue reading “O după-amiază de vis și un Rant: Despre Inspirație”

O iubire de care lumea trebuie să știe

Sunt a ta, și ești al meu. Ne-am regăsit sub cerul albastru, și acum tu ai luat locul tuturor stelelor arzătoare. Mă înnebunești de dragoste, strălucești mai tare decât orice. Cuvintele se repetă mereu și în același timp sunt noi de fiecare dată, încărcate cu emoțiile renăscute de fiecare dată, simțiri pe care existența ta le trezește în mine. Să știu că tu exiști îmi luminează zilele, conștiința faptului că mă iubești îmi face toată ființa să danseze. Ești precum briza proaspătă de primăvară ce mă trezește la viață. Tu ești răsăritul meu, și aș vrea să cobori din cer în fiecare zi și să mă ții de mână atunci când soarele apune. Un ciclu perfect. Zi de zi, iubirea ta.
Ești hotărât să mă faci să nu plec niciodată, spui tu. Dacă ai ști… Din noaptea aceea de iarnă, duminică, când orașul se învârtea în jurul nostru, la mai puțin de douăzeci și patru de ore după ce ne-am cunoscut, m-ai legat de tine pentru totdeauna. Nu a fost nevoie de nimic mai mult decât de zâmbetul tău, atingerea mâinii tale fine, cunoașterea sufletului tău. Numai tu mă poți aprinde așa. Felul în care mă faci să mă simt e ca un drog, un drog de transcendență. Când te iubesc dispar, iar din mine nu rămâne decât sufletul. Tu luminezi divinul din mine. Mă faci să mă simt în așa fel încât, în noapte, ardoarea mocnește în mine. Precum un foc ce arde încet în sobă și vrea să dea pe dinafară, așa eu nu pot conține desăvârșirea pe care o aduci la suprafață din adâncul meu. Iubirea e ca o pasăre prinsă în cușcă, dorește doar să își deschidă aripile serene, aripile care pot schimba lumea, să îmi spargă pieptul și să se înalțe în infinitul cerului. Are nevoie să fie liberă, să se joace, să danseze. Tu faci asta din mine. Sunt atât de norocoasă să te am. Dar tu ești așa de frumos, cum te-aș putea eu deține vreodată ? Nu, eu vreau doar să te acaparez cu frumoasă dragoste. Să te fac să vibrezi în rezonanță cu muzica conștiinței iubitoare. Rememorând momente petrecute cu tine, zâmbesc incontrolabil. Și îți văd strălucirea la fel de intens ca în prima seară, strălucirea care acum e nuanțată de toate micile tale complexități, de adâncul nemăsurat al ființei tale, strălucirea și mai sublimă după ce ți-am văzut întunecimile sufletului. Veșnică. Lucrurile neînțelese din tine te fac și mai frumos, și fiecare frântură dinlăuntrul tău așteaptă să fie iubită de mine. O viață nu mi-ar fi de ajuns să te iubesc, o infinitate mi-ar lua să te descopăr. Ești misterul pe care iubirea mi l-a scos în cale, ești ghicitoarea pe care trebuie să o rezolv înainte să pot spune că știu dragostea adevărată, ești labirintul pe care trebuie să îl parcurg, mă conduci spre înflorirea sufletului. Ești provocarea pe care divinitatea mi-a scos-o în cale, știind că îi pot face față, că o pot cinsti așa cum trebuie. Sunt îndrăgostită de tine. Nu numai că te iubesc, sunt îndrăgostită de tine. Trezești în mine pasiune, neastâmpărare, înfrigurare, recunoștință, dorință, ardoare. Chipul tău este proiecția permanentă de pe ecranul conștiinței mele. Senzația atingerii tale mi-a acaparat cu mult timp în urmă fiecare traseu neuronal. Mângâierea ta electrizantă mi-a marcat fiecare petic de piele. Cu măiestrie ai reușit să îmi înslăvești toate simțurile. M-ai descoperit toată. M-ai făcut femeia ta, trup și suflet. Nu aș putea fi mai fericită că sunt a ta, pentru că zâmbetul tău depășește întotdeauna în frumusețe orice amintire a lui, iar vocea ta e făcută să îmi spună cât mă adori. Cuvintele se repetă mereu, toate expresiile frumoase de dragoste s-au epuizat de mult, și nu contează. Arta nu este compunerea mea de cuvinte, ci felul în care te iubesc. Și asta e cea mai frumoasă dedicație de dragoste pe care ți-o pot face.


În interior simt un foc moale, nepieritor. Conștința iubirii tale. Conștiința nemuririi. De-aș fi lângă tine, simțindu-ți pulsul vieții, n-aș mai avea nevoie, și nici dorință să scriu nimic. Tu m-ai face să trăiesc poezia. Afundându-ne în vid, spiralând prin eternitate. Două suflete reunite în veșnicie, menite să se înalțe, contopindu-se într-un singur întreg dansant, conștiința transcenzând.

Paradoxul vieții, yoga primejdiei lui Huxley

rise

”- Primejdie, spuse el, subliniind prin repetare. Primejdie. Primejdie deliberată și totuși acceptată cu ușurință. Primejdie împărtășită cu un prieten, cu un grup de prieteni. Împărtășită în mod conștient, împărtășită până la limitele conștienței, astfel încât împărtășirea și primejdia devin o yoga. Doi prieteni legați cu aceeași frânghie pe peretele unei stânci. Câteodată trei prieteni sau patru. Fiecare dintre ei e perfect conștient de proprii mușchi încordați, de propria îndemânare, de propria teamă și de propriul spirit care transcende frica. Și fiecare dintre ei, bineînțeles, este în același timp conștient de prezența tuturor celorlalți,  este preocupat de soarta lor, făcând lucrurile potrivite pentru a se asigura că aceștia vor fi în siguranță. Viața la cote maxime de tensiune fizică și mentală, viața cu atât mai plină, mai inestimabil de prețioasă, din cauza amenințării omniprezente a morții. Însă după yoga primejdiei urmează yoga vârfului, yoga odihnei și a renunțării, yoga receptivității complete și totale, yoga ce înseamnă acceptarea conștientă a ceea ce îți este dat așa cum îți este dat, fără cenzura minții preocupate și moralizatoare, fără niciun adaos venit din rezerva de idealuri la mâna a doua sau din rezerva încă și mai cuprinzătoare de fantezii. Pur și simplu stai acolo, cu mușchii relaxați și mintea deschisă spre lumina soarelui și spre nori, deschisă către depărtări și orizont, în sfârșit, deschisă către Non-Gândul fără formă, fără cuvinte, pe care nemișcarea vârfului îți permite să-l intuiești, profund și statornic, în interiorul fluxului pâlpâitor al gândului tău de zi cu zi.
Iar acum este momentul coborârii, este momentul unei a doua faze de yoga primejdiei, momentul de a reînnoi tensiunea și conștiința vieții în toată plenitudinea ei strălucitoare, în timp ce atârni precar pe marginea dezastrului. Apoi, ajuns la poalele stâncii te dezlegi, o pornești cu pași mari de-a lungul potecii de piatră până la primii copaci. Și dintr-odată te trezești în pădure și se impune un alt fel de yoga: yoga junglei, yoga ce presupune să fii pe deplin conștient de viața clipei prezente, de viața din junglă în toată exuberanța și murdăria ei putredă, târâtoare, în toată ambivalența melodramatică a orhideelor și a miriapodelor, a lipitorilor și a păsărilor tropicale, a băutorilor de nectar și a băutorilor de sânge. Viața care transformă haosul și urâțenia în ordine, viața care-și înfăptuiește miracolele nașterii și ale evoluției, dar care le înfăptuiește, se pare, fără alt scop decât ca să se distrugă pe sine. Frumusețe și groază, frumusețe și groază. Și atunci când cobori dintr-una din expedițiile tale pe munte, înțelegi deodată că există o armonie. Și nu doar armonie. O fuziune, o contopire. Frumusețea care devine una cu groaza, prin yoga junglei. Viața reconciliată cu perpetua iminență a morții prin yoga primejdiei. Neantul identificat cu sinele în sărbătoarea acestei yoga a vârfului.”

Zâmbește

Gândește-te la mine și zâmbește. Râzi, cântă, dansează. Ascultă.

Gândește-te la mine și râzi gingaș de absurditatea vieții. Bineînțeles că totul e absurd. Nici nu poate fi altfel.
Viața e un joc divin, existența nu are niciun scop în afară de a exista, iar iubirea e singura care te poate scăpa din înșiruirea de neînțeles a schimbărilor, a frumuseților și a ororilor care alcătuiesc viața.

Așa că gândește-te la mine. Mă iubești ? Totul e absurd. Zâmbește. Sărută-mă. Un sărut absurd… Continue reading “Zâmbește”

Să iubești

”Love is the answer and the question,


Love is the destination and the path,


Love is the Source, 
and is the way back to the Source.

Find love within you and you will find yourself.”

Iubire.

Nu există altceva. Nu e atât de clar ?! Noi ținem în palmă realitatea lumii în care trăim, și avem puterea să o modelăm după bunul nostru plac. Nu putem crea cel mai frumos răsărit de soare pe care am sperat vreodată să-l vedem, nici să schimbăm culorile frunzelor de toamnă sau să alterăm sunetul valurilor care se sparg pe plajă și apoi dispar numai ca să apară din nou din pântecul oceanului… Însă e posibil să ne modelăm propria percepție. Oglinzile din mintea și din sufletul nostru care reflectă lumea de afară.

Inner worlds, outer worlds.

As within, so without. Continue reading “Să iubești”