”Lumina era făcătoare de bine, scăldarea în soare a minții după o iarnă lungă de întuneric. Era o senzație extraordinară de a fi conștient de lumină și de a o atrage, de a avea puterea de a atrage lumina și puterea de a primi această lumină. În acea lumină am înțeles cât de adevărată e existența, viața. Știam că exist și acest lucru era mai important decât senzația de lumină. Progresam, mersesem mai departe, mă transformasem. Senzația de vânt, senzația de lumină, le depășisem, ajunsesem la senzația propriei existențe – conștiința existenței în sine.

Realitatea era o infinită interacțiune. Nici bine, nici rău, nici frumos, nici hidos. Nici simpatie, nici antipatie. Interacțiune. Atât. Opusurile se completau în mod necesar. Printr-un nou fel de cunoaștere am aflat că totul există. Eram invadat de sensul existenței. Toate celelalte manifestări are eului erau detalii care duceau spre această stare de aflare.
Vertiginos, uriaș era sentimentul că Universul era nemărginit, că permanența și schimbarea erau una, esențiale și necontradictorii. Eram un germene căzut în propriul mediu, bine hrănit, într-un context semnificativ. Simțeam o plăcere acută, o plutire, un echilibru, o cunoaștere de sine. Devenirea și existența se contopeau.”

Advertisements