”Ea îi luă mâna și împreună merseră până la fereastra deschisă. Vestind apropierea grabnică a zorilor, un vânt ușor foșnea din când în când coroanele palmierilor. Sub ei, cu rădăcinile invizibile înfipte în pământul umed, cu miros înțepător, se afla o tufă de hibiscus – o abundență sălbatică de frunze lucioase și strălucitoare și de pâlnioare roșu-aprins, conturate din bezna dublă a nopții și dintre copacii arcuiți de o rază de lumină a lămpii din cameră.

-Nu-i posibil, spuse el fără să-i vină a crede.
-Nu-i posibil, aprobă ea. Dar, ca orice altceva din univers, se întâmplă să fie adevărat. Iar acum că în sfârșit mi-ai recunoscut existența, îți voi da voie să te uiți în propria ta inimă.
El rămase nemișcat, privind, privind printr-o succesiune atemporală de intensități amplificate și de semnificații din ce în ce mai profunde. Ochii i se umplură de lacrimi care i se rostogoliră pe obraji. Îți scoase batista și și le șterse.
-Nu mă pot abține, se scuză el.
Nu se putea abține pentru că nu exista alt mod în care să-și poată exprima mulțumirea. Mulțumirea pentru privilegiul de a fi în viață și de a fi martorul acestui miracol, de a fi, într-adevăr, mai mult decât martor – un partener, un aspect al acestuia. Mulțumirea pentru aceste haruri de fericire scăldată în lumină și înțelegere lipsită de cunoaștere. Mulțumirea de a fi în același timp în uniune cu unitatea divină și, totuși, o creatură muritoare printre alte creaturi muritoare.
-De ce plângem atunci când suntem recunoscători ? Dumnezeu știe. Dar o facem. ”Recunoștința este însuși raiul”, cită el. Părea curată tâmpenie! Însă văd acum că Blake n-a descris decât un adevăr simplu. Chiar este raiul însuși!
-Și un rai cu atât mai paradisiac, spuse ea, cu cât este un rai pe pământ, și nu un rai în ceruri.”

Advertisements